În capitolul anterior, am numit fărâmituri viețuirea duhovnicească oferită de pronia lui Dumnezeu vremurilor noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în calea mântuirii după Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, după sfatul și cuvântul de învățătură primite de la părinții și frații contemporani. În sens propriu, aceasta este ascultarea călugărilor de demult, dar într-un alt chip, adaptat la neputința noastră, mai cu seamă la cea sufletească.

Ascultătorilor(n.n. se referă la persoanele care fac ascultare) de demult, îndrumătorii lor duhovnicești le aduceau îndată la cunoștință voia lui Dumnezeu. Acum, călugării trebuie să afle singuri voia lui Dumnezeu în Scriptură și de aceea sunt supuși unor lungi și dese nedumeriri și greșeli.

Atunci izbânda era grabnică datorită felului lucrării, acum este anevoioasă tot datorită felului lucrării. Aceasta este bunăvoirea Dumnezeului nostru față de noi și suntem datori să ne supunem ei și să ne plecăm cu mulțumire în fața ei.
Viețuirea monahală de astăzi, potrivită Scripturii și sfatului părinților și fraților, este sfințită prin pilda celui ce a întemeiat monahismul, a Cuviosului Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la un bătrân, ci la începutul său a viețuit singur, luând învățături din Scriptură și de la diferiți părinți și frați; de la unul a învățat înfrânarea, de la altul blândețea, răbdarea și smerenia, iar de la altul trezvia și tăcerea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah cuvios, dând tuturor ascultare după putere, smerindu-se înaintea tuturor și rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.
Începătorule, fă și tu asemenea! Arată egumenului și celorlalte stăpâniri mănăstirești ascultare nefățarnică, fără dorința de a plăcea oamenilor, ascultare străină de lingușire și slugărnicie, ascultare săvârșită pentru Dumnezeu. Fă ascultare de toți părinții și frații atunci când îți dau porunci ce nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, pravilei și rânduielii mănăstirii, precum și poruncilor conducerii mănăstirești. Dar nu fi nicidecum ascultător la rău, chiar de ți s-ar întâmpla să suferi pentru că nu vrei să placi oamenilor și pentru tăria ta. Sfătuiește-te cu părinții și frații cei virtuoși și înțelepți, dar primește sfaturile lor cu cea mai mare băgare de seamă. Și nu te lăsa atras de sfat după prima lui lucrare asupra ta! Datorită împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și vătămător poate să-ți placă, dar aceasta numai din neștiința și nepriceperea ta sau pentru că el este pe placul vreunei patimi ascunse în tine, pe care tu nu o cunoști.
Cu lacrimi și cu suspine din inimă să-L rogi pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie să te abați de la voia Lui cea sfântă spre a urma voia omenească cea căzută, a ta sau a aproapelui tău, adică a sfătuitorului tău.

Atât în privința gândurilor tale cât și în privința gândurilor aproapelui, a povețelor lui, să te sfătuiești cu Evanghelia. Slava deșartă și îngâmfarea sunt dornice să-i învețe și să-i povățuiască pe ceilalți. Ele nu se îngrijesc de calitatea sfatului lor. Ele nu se gândesc că îi pot pricinui aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat nepotrivit, pe care începătorul nepriceput îl primește cu încredere oarbă și cu înflăcărare trupească. Ele au nevoie de izbândă, de orice fel ar fi această izbândă și oricare ar fi temelia ei. Ele vor să-l uimească pe începător (tot creștinul) și să-l supună sufletește. Ele au nevoie de lauda omenească. Ele vor să câștige faima de stareți și învățători văzători cu duhul, înțelepți și sfinți. Ele au nevoie să-și hrănească mândria lor. Dreaptă a fost întotdeauna rugăciunea Prorocului și dreaptă este mai cu seamă acum: „Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor. Deșărtăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă și în inimă rele au grăit.” (Ps 11,1-2)

Vorba mincinoasă și vicleană nu poate să nu fie rea și vătămătoare. Împotriva unei asemenea meșteșugiri trebuie să ne purtăm cu băgare de seamă.

„Cercetează Dumnezeiasca Scriptură”, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „precum și scrierile Sfinților Părinți, mai cu seamă cele practice, pentru ca, punând alături de ele învățătura și purtarea învățătorului și starețului tău (a duhovnicului), să o poți vedea ca în oglindă și să o înțelegi. Ceea ce este potrivit cu Scriptura, să-ți însușești și să ții minte, iar ceea ce este rău și mincinos, să recunoști și să lepezi, ca să nu fii înșelat.” Să știi că în zilele noastre au apărut mulți înșelători și învățători mincinoși.
Cuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după nașterea lui Hristos, cu nouă veacuri înainte de vremea noastră. Iată când răsuna glasul dreptului în Sfânta Biserică a lui Hristos cu privire la lipsa adevăraților povățuitori duhovnicești și la mulțimea învățătorilor mincinoși.

O dată cu trecerea timpului, s-au împuținat tot mai mult povățuitorii cei buni ai monahismului. Atunci Sfinții Părinți au început să ofere tot mai adesea ca îndrumar Sfânta Scriptură și scrierile patristice.

Cuviosul Nil Sorski(1), citându-i pe Sfinții Părinți care au scris înaintea lui, spune: „Nu mică este nevoința de a găsi un învățător nemincinos pentru această lucrare minunată (adevărata rugăciune a minții și a inimii).” Ei l-au numit nemincinos pe acela care are lucrarea și cugetul potrivite cu Dumnezeiasca Scriptură și care a dobândit judecată duhovnicească.

Și au mai spus Sfinții Părinți că și pe atunci abia puteai găsi un învățător nemincinos pentru asemenea lucruri. Cu atât mai mult acum, când ei s-au împuținat foarte mult, trebuie căutați cu multă băgare de seamă.
Iar dacă nu-i mai găsim, Sfinții Părinți ne-au poruncit să luăm învățătură din Dumnezeiasca Scriptură, ascultându-L pe Domnul Însuși, care spune: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică.” (In 5,39) „Căci toate câte s-au scris mai înainte” în Sfintele Scripturi „s-au scris spre învățătura noastră.” (Rom 15,4).

Cuviosul Nil a trăit în secolul al XV-lea; el a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a îndeletnicit cu rugăciunea în deplină singurătate. Este de folos ca stareții acestor vremuri noi să ia aminte la smerenia și lepădarea de sine cu care vorbea Cuviosul Nil despre învățăturile ce le dădea fraților: „Nimeni nu trebuie să tăinuiască cuvântul lui Dumnezeu din nepăsare, ci să-și mărturisească neputința sa și totodată să nu ascundă adevărul lui Dumnezeu ca nu cumva să ne facem vinovați de încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.” Să nu tăinuim cuvântul lui Dumnezeu, ci să-l vestim. Dumnezeieștile Scripturi și cuvintele Sfinților Părinți sunt la fel de multe ca nisipul mării. Cercetându-le cu atenție, să le propovăduim celor ce vin la noi și au nevoie de ele (celor ce întreabă și cer). Mai bine zis nu noi le propovăduim, fiindcă noi nu suntem vrednici de aceasta, ci le propovăduiesc Sfinții Părinți din Dumnezeiasca Scriptură.

Iată ce pildă minunată pentru povățuitorii zilelor noastre! Ea este foarte ziditoare de suflet și pentru povățuitor, și pentru cel povățuit, este expresia deplină a lucrării săvârșite cu dreaptă-socoteală, care duce la izbândă și este legată de renunțarea la îngâmfare, la îndrăzneală nesăbuită și la nerușinarea în care cad cei ce urmează numai la arătare pe marele Varsanufie și pe ceilalți Părinți minunați, însă neavând harul acestora. Ceea ce în aceștia era expresia prezenței bogate a Sfântului Duh, în îndrumătorii cei fățarnici și nerozi este expresia grozavei neștiințe, a înșelării de sine, a mândriei și a îndrăznelii.
Iubiți părinți! Să rostim cuvântul lui Dumnezeu fraților noștri cu toată smerenia și evlavia, cu conștiința că nu suntem îndeajuns de pregătiți pentru această slujire și păzindu-ne pe noi înșine de slava deșartă care îi ispitește cu putere pe oamenii împătimiți atunci când îi învață pe frați. Gândiți-vă că va trebui să dăm răspuns pentru fiecare cuvânt deșert (Mt 12,36). Cu atât mai greu va fi să dăm răspuns pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slavă deșartă și din dorința de slavă deșartă. „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: <Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?>” (Ps 11,3-4).
Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, și nu slava lui Dumnezeu.

Înfricoșătoare este amenințarea Domnului! Să rostim cuvântul de zidire atunci când este neapărat nevoie, nu ca niște învățători, ci ca unii ce au trebuință de învățătură și se străduiesc să devină părtași la învățătura dată de Dumnezeu în Cuvântul Lui cel Sfânt. „După darul pe care l-a primit fiecare,” spune Sfântul Apostol Petru, „slujiți unii altora ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu,” rostite cu frică de Dumnezeu și cu evlavie față de cuvintele lui Dumnezeu, iar nu ca pe propiile sale cuvinte; „dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu,” nu ca din puterea sa, „pentru ca întru toate Dumnezeu să Se slăvească prin Iisus Hristos.” (1Pet 4,10-11).
Cel ce lucrează din puterea sa lucrează spre slava deșartă și se aduce și pe sine, și pe cei ce îl ascultă jertfă satanei. Iar cel ce lucrează din puterea Domnului lucrează spre slava Domnului și săvârșește mântuirea sa și mântuirea aproapelui său prin Domnul, singurul Mântuitor al oamenilor.
Să ne temem a da începătorului vreo învățătură nechibzuită, care să nu fie întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe judecata duhovnicească a Cuvântului lui Dumnezeu. Mai bine să ne socotim în neștiință decât să dăm o învățătură vătămătoare de suflet. Să ne păzim de marea nenorocire de a-l preface pe începătorul neștiutor din rob al lui Dumnezeu, în rob al oamenilor, (1Cor 7,23) atrăgându-l spre săvârșirea voii omenești căzute în locul voii celei atotsfinte a lui Dumnezeu.

Relația simplă dintre povățuitor și cel povățuit este cu totul alta decât relația dintre stareț și ucenicul său, care face ascultare de bunăvoie și îi este rob întru Domnul. Sfatul nu conține în sine condiția de a-l împlini neapărat; el poate fi împlinit sau poate rămâne neîmplinit.
Povățuitorul nu are nici o răspundere pentru sfatul său, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu și cu dreaptă-socoteală, nu din voia sa, ci fiind întrebat și silit. De asemenea, nici cel ce primește sfatul nu este legat de el. Ține de voia sa slobodă și de socotința lui să împlinească sau să nu împlinească sfatul primit. Este limpede că această cale a sfatului și a călăuzirii după Sfânta Scriptură se potrivește cu vremurile noastre slabe.
Băgăm de seamă că Părinții ne opresc să dăm sfaturi aproapelui din îndemnul nostru, fără ca aproapele să ceară de la noi acest lucru. Dacă cineva dă sfaturi din voia sa, este semn că se socotește cunoscător și vrednic de cele duhovnicești, iar aici se ascund mândria și înșelarea de sine.

Aceasta nu se referă la ocârmuitori și conducători, care sunt datori în toată vremea, ori de câte ori este nevoie, chiar și nefiind întrebați, să povățuiască obștea încredințată lor (2Tim 4,1-2). Dar când vizitează alte mănăstiri, ei trebuie să se călăuzească după sfatul dat de Cuviosul Macarie Alexandrinul Cuviosului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie despre învățătura ce trebuie dată fraților și despre judecata ce trebuie făcută cu ei. Iar Avva Macarie i-a răspuns: „Învață-i și judecă-i pe cei supuși ție și nu judeca pe nimeni dintre cei străini.” Această rânduială au păzit-o și o păzesc toți ocârmuitorii care-și doresc a fi bineplăcuți lui Dumnezeu.

„Ofrandă monahilor contemporani”
Capitolul 13 pag 78-83.
Editura Egumenița 2011.
(1)Învățătura Cuviosului Nil Sorski. Nu este de prisos să remarcăm aici că Sfântul Nil Sorski, deși avea harul lui Dumnezeu, totuși nu îndrăznea să tâlcuiască Scripturile de unul singur, ci se călăuzea după tâlcuirile făcute de Sfinții Părinți. Calea smeritei cugetări este singura cale sigură către mântuire. p 80-81
– Aici se vorbește nu despre ascultarea mănăstirească exterioară, nici despre ostenelile și îndeletnicirile mănăstirești, hotărâte de întâistătătorul mănăstirii, ci despre ascultarea duhovnicească, tainică, săvârșită în suflet. p 82